Cu rușine spun că am aproape 46 de ani și nu mi-am dat seama decât anul trecut de această convingere foarte comună (populară).
Nu te plângi? Nu ai probleme.
Și încă fac asta.
Când eram mică, tatăl meu m-a învățat (așa îmi amintesc, dar poate am citit pe undeva) să nu întunec cerul senin al altora cu norii durerilor mele. Și-am ascultat, că mi s-a părut un sfat înțelept.
Când eram mică, tatăl meu m-a învățat (așa îmi amintesc, dar poate am citit pe undeva) să nu întunec cerul senin al altora cu norii durerilor mele. Și-am ascultat, că mi s-a părut un sfat înțelept.
Întotdeauna cu zâmbetul pe buze, tot timpul săritoare, dispusă oricând să ascult și să aduc mângâiere semenilor mei aflați în dificultate.
Niciodată nu m-am gândit că făcând așa, cei din jur, mai cu seamă cei cărora mi-am dat toată silința să le alin suferințele, se vor convinge că eu nu am probleme. Că sunt binecuvântată-n toate. De aia am atâta răbdare, atâta dispoziție senină, atâtea „glume la mine”.
Vorbeam cu surorile mele despre asta și toate eram de acord că nu are niciun rost să ne văităm la cei pe care-i întâlnim. Nimeni nu ne poate ajuta.
Stă și-ascultă văicăreli de toate felurile, când el nu mai poate de ale lui și ascultând cu răbdare se întreabă:
Eu una n-am văzut om fără probleme (fizice, psihice, în familie, cu legea etc.). Sincer. N-am întâlnit.
Numai că am uitat să fim oameni. Am uitat. Ori poate nici n-am știut. Omenia-i și ea un mit.
S-a pierdut (sensul) de-a lungul anilor... sau poate nici n-a existat vreodată. Și numai unii recunosc suferința celor care nu se plâng. Puțini. Foarte puțini. Cei, care la rândul lor, nu se plâng. Că numai cei care se aseamănă, se înțeleg.
Și câteodată și cel care de obicei tace, începe să țipe de durere, că i-a ajuns cuțitul la os... și nimeni, nimeni nu-l bagă-n seamă. Sunt „pretexte” pentru văicăritorii profesioniști.
„Baliverne. De unde scoți așa ceva? Și-un om care suferă, n-are cum să plângă pentru alții...”
„Ba are, că nu suntem toți la fel: unora chiar le pasă. Am fost la doctori.”
„Când?!!”
„De vreo 10 ani tot umblu.”
„Povești! Nu te-am auzit niciodată cerând ajutor de la cineva!!”
Cel care tăcea și alina:
„M-am descurcat, este crucea mea. Nu mi s-a părut corect să mă adresez altora, că au destule toți. Nu este firea mea. Nu vreau. Mi-e milă de ceilalți.”
„Băi... ce sfruntat ești! Te-am prins! N-ai stat la pat niciodată!!”
„N-am avut luxul ăsta, sunt singur/ă. Am de plătit și unele și altele. Am responsabilități față de unii și față de alții. Nu m-aștept să-mi cadă din cer. Am etică, morală.”
„Băi, nene, nimeni nu-i așa de calm în fața sfârșitului. Joci teatru.”
Și-apoi se iau și pleacă.
Dar poate ești mai bun decât mine și poți căra greutăți fără număr și-atunci m-aplec în fața ta, că ești un martir. Un sfânt. Un înger pe pământ.
Și ca tine chiar nu sunt mulți.
Eu trag foloase din suferințele ce-mi provoacă cei orbiți de durerea proprie.
Învăț să pot s-ajut pe cel care nu știe unde să privească pentru o rază de speranță, o licărire de lumină când a căzut zdrobit de nenorocirile altora. Orbit și sufocat de condiții și restricții impuse de cei pentru care și-a sacrificat liniștea și nu numai... .
Oricât de negre ar fi toate, te asigur, că lumina-i undeva ascunsă de cei care se gândesc doar la ei. Că ei consideră că li se cuvine numai lor, și-o țin acoperită sub un poloboc. Că ei suferă mai mult. Cel mai mult.
Tu trebuie, trebuie s-o cauți și să nu te oprești până n-oi fi găsit-o.
Nu-i abandona pe cei ca tine, că sunt puțini și balanța-i tare, tare proastă.
Sodoma și Gomora.
Nu te da în rând cu cei cărora le pasă doar de ei.
Ia-ți inima-n dinți și pleacă.
Oricât ai face, pentru unii nu va fi niciodată de ajuns. Niciodată ce au nevoie. Niciodată bine.
Fugi și-aprinde lumina. Partea ta de lumină. Luptă și apără-ți bucățica ta de cer senin. Este dreptul tău.
Și-apoi respiră adânc.
Ești liber. Liber să-ți duci crucea cu seninătate. Liber să te-aduni cu cei ca tine.
Oameni.
O specie din ce în ce mai rară.
Dacă ești sfânt, mă tem că ești singur. Ține-te tare.
Niciodată nu m-am gândit că făcând așa, cei din jur, mai cu seamă cei cărora mi-am dat toată silința să le alin suferințele, se vor convinge că eu nu am probleme. Că sunt binecuvântată-n toate. De aia am atâta răbdare, atâta dispoziție senină, atâtea „glume la mine”.
Vorbeam cu surorile mele despre asta și toate eram de acord că nu are niciun rost să ne văităm la cei pe care-i întâlnim. Nimeni nu ne poate ajuta.
Nimeni n-are datoria – indiferent de ceea ce ne leagă – să ne ducă crucile... Ne-au fost date nouă, exclusiv. Cu ce motiv, nu știu. Ce știu este că nu avem dreptul să le îngreunăm viețile altora cu ele. Că fiecare are crucile proprii de dus, de care noi nu știm.
Nu zic că nu mai spuneam de unele și de altele, dar ca un simplu fapt, nu ca o plângere. Însă m-am lăsat de mult de sportul ăsta, care mi-a făcut foarte, foarte rău. Că era un fel de concurs și frustrarea era insuportabilă. Când n-ai cui să-i spui, că n-aude.
Acum, am notat – și sunt sigură că ai notat și tu – că dacă spun (ca un fapt concret): „Mă doare capul azi, de nu mai pot.”, interlocutorul îmi ia vorba din gură și-ncepe: „Să vezi pe mine ce mă doare, de-o săptămână, ba chiar de-o lună. Îmi bubuie. Am luat nu știu câte pastile, degeaba. Cred c-am să-nebunesc.”
Și-apoi zici așa, ca un tâmpit în bătaia vântului turbat: „N-am dormit azi noapte (că cine n-are nopți așa?), celălalt spune precipitat: „O noapte?! De-o noapte te plângi tu??!!! Fugi, bre, d-aci! Eu nu dorm de ani de zile și n-am mai murit.”
Ieri așa, azi așa, mâine așa... te-nchizi în tine. Singur în durere. Dar nu numai în durerea ta – c-ar fi simplu, te-ai adapta și-ai accepta-o, că altceva nu poți să faci. Te-nveți să conviețuiești cu suferința, altfel e mult, mult mai rău – cât mai cu seamă în durerea lor, că odată ce te-au luat „de prost”, nu mai ai scăpare. Păzea să n-asculți și să pară că nu-ți pasă.
Acum, am notat – și sunt sigură că ai notat și tu – că dacă spun (ca un fapt concret): „Mă doare capul azi, de nu mai pot.”, interlocutorul îmi ia vorba din gură și-ncepe: „Să vezi pe mine ce mă doare, de-o săptămână, ba chiar de-o lună. Îmi bubuie. Am luat nu știu câte pastile, degeaba. Cred c-am să-nebunesc.”
Și-apoi zici așa, ca un tâmpit în bătaia vântului turbat: „N-am dormit azi noapte (că cine n-are nopți așa?), celălalt spune precipitat: „O noapte?! De-o noapte te plângi tu??!!! Fugi, bre, d-aci! Eu nu dorm de ani de zile și n-am mai murit.”
Ieri așa, azi așa, mâine așa... te-nchizi în tine. Singur în durere. Dar nu numai în durerea ta – c-ar fi simplu, te-ai adapta și-ai accepta-o, că altceva nu poți să faci. Te-nveți să conviețuiești cu suferința, altfel e mult, mult mai rău – cât mai cu seamă în durerea lor, că odată ce te-au luat „de prost”, nu mai ai scăpare. Păzea să n-asculți și să pară că nu-ți pasă.
Plângerile sunt competiții la sânge pentru mulți și omul care suferă-n tăcere, n-are energie să sa ia la întrecere, că el și-o investește toată în a lupta pentru a rămâne la suprafață.
„Sunt așa de bolnav... ”
„Eu sunt și mai bolnav ca tine... ”
„Mă simt rău.”
„Și eu, și-ncă cum.”
Nu te plângi? Nu ai probleme.
Stă și-ascultă văicăreli de toate felurile, când el nu mai poate de ale lui și ascultând cu răbdare se întreabă:
„Băi, da oare oamenii ăștia nu-și dau seama că toată lumea suferă?
Este oare cu putință să existe un om fără probleme pe lumea asta?
Cum pot să mă arăt șocată de ceea ce aud, când eu mă confrunt cu probleme similare de-o viață?
Cum pot eu să ajut pe alții, când sunt într-o situație și mai teribilă?
Ce să mai dau, de unde? Că nu mai am nimic.
Cum să ignorăm noi că fiecare dintre noi are greutăți și e de datoria fiecăruia să le accepte și să meargă mai departe. Ca oricare alt om. Că nimeni nu-i făcut din oțel inoxidabil.”
Eu una n-am văzut om fără probleme (fizice, psihice, în familie, cu legea etc.). Sincer. N-am întâlnit.
Am auzit de astfel de creaturi mitice, dar n-am avut norocul să le întâlnesc. Pentru mine-s legende metropolitane.
Eu văd suferința tuturor, dincolo de cuvinte, dincolo de zâmbete de complezență, dincolo de glume, dincolo de dansuri săltărețe...
Multora, le joacă ochii-n lacrimi timide în timp ce surâd larg și te încurajează, pe tine, care nu suferi nici 1% din cât suferă ei...
Eu văd suferința tuturor, dincolo de cuvinte, dincolo de zâmbete de complezență, dincolo de glume, dincolo de dansuri săltărețe...
Multora, le joacă ochii-n lacrimi timide în timp ce surâd larg și te încurajează, pe tine, care nu suferi nici 1% din cât suferă ei...
Un gest inocent: mâna dusă la inimă, la piept, pe burtă sau într-o parte; atingerea tâmplelor, a umerilor; mutatul de pe un picior pe altul; un suspin răzleț; o îmbrățișare bruscă; un mesaj c-o întrebare despre sănătate; un cuvânt scăpat fără voie; o privire-n gol; tăcere...
Tăcerea unora reverberează dureri imense neștiute de ființe vii...Ca să vezi ce nu se spune, nu-i nevoie de cultură sau educație... e nevoie de suflet. De-un pic de considerație. De umanitate.
Numai că am uitat să fim oameni. Am uitat. Ori poate nici n-am știut. Omenia-i și ea un mit.
S-a pierdut (sensul) de-a lungul anilor... sau poate nici n-a existat vreodată. Și numai unii recunosc suferința celor care nu se plâng. Puțini. Foarte puțini. Cei, care la rândul lor, nu se plâng. Că numai cei care se aseamănă, se înțeleg.
Și câteodată și cel care de obicei tace, începe să țipe de durere, că i-a ajuns cuțitul la os... și nimeni, nimeni nu-l bagă-n seamă. Sunt „pretexte” pentru văicăritorii profesioniști.
Se uită chiorâș la el/ea...
„Cum?! N-ai avut nimic toată viața și-acum deodată ai asta și asta, și ailaltă?
Hai, băi, nene, nu mai fă atâta circ, că nu-ți merge. N-ai tu cum să ne-ntreci pe noi. Problemele tale-s prostii. Ia, taci și-ascultă, ca întotdeauna. Hai, plângi pentru mine, nu fi insensibil.”
„Am avut, dar n-am spus. La ce bun? Cum putea cineva să mă ajute? Nu-s prostii, mi-au dat 3 luni de viață! Și încă plâng și mă rog pentru tine.”
„Cum?! N-ai avut nimic toată viața și-acum deodată ai asta și asta, și ailaltă?
Hai, băi, nene, nu mai fă atâta circ, că nu-ți merge. N-ai tu cum să ne-ntreci pe noi. Problemele tale-s prostii. Ia, taci și-ascultă, ca întotdeauna. Hai, plângi pentru mine, nu fi insensibil.”
„Am avut, dar n-am spus. La ce bun? Cum putea cineva să mă ajute? Nu-s prostii, mi-au dat 3 luni de viață! Și încă plâng și mă rog pentru tine.”
„Baliverne. De unde scoți așa ceva? Și-un om care suferă, n-are cum să plângă pentru alții...”
„Ba are, că nu suntem toți la fel: unora chiar le pasă. Am fost la doctori.”
„Când?!!”
„De vreo 10 ani tot umblu.”
„Povești! Nu te-am auzit niciodată cerând ajutor de la cineva!!”
Cel care tăcea și alina:
„M-am descurcat, este crucea mea. Nu mi s-a părut corect să mă adresez altora, că au destule toți. Nu este firea mea. Nu vreau. Mi-e milă de ceilalți.”
„Băi... ce sfruntat ești! Te-am prins! N-ai stat la pat niciodată!!”
„N-am avut luxul ăsta, sunt singur/ă. Am de plătit și unele și altele. Am responsabilități față de unii și față de alții. Nu m-aștept să-mi cadă din cer. Am etică, morală.”
„Băi, nene, nimeni nu-i așa de calm în fața sfârșitului. Joci teatru.”
Și-apoi se iau și pleacă.
Și a doua zi, vin și se plâng din nou. Aceleași probleme, aceeași lipsă de considerație față de cel care ascultă, nicio referință la cele 3 luni de viață.
Și tu rămâi blegit, cu sufletul confuz, rugându-te ca lunile alea 3 să fie foarte, foarte scurte, c-ai fi mai fericit să fii molfăit de viermi, decât să mai trăiești printre creaturi fără suflet, care nu cunosc decât durerea și drepturile lor. Și moartea-i singura ta scăpare. Singura ta speranță la pace.
Te regăsești, om bun? Eu sper că nu.
Și tu rămâi blegit, cu sufletul confuz, rugându-te ca lunile alea 3 să fie foarte, foarte scurte, c-ai fi mai fericit să fii molfăit de viermi, decât să mai trăiești printre creaturi fără suflet, care nu cunosc decât durerea și drepturile lor. Și moartea-i singura ta scăpare. Singura ta speranță la pace.
Te regăsești, om bun? Eu sper că nu.
Cât de îngrozitor sună asta pentru cei cu suflet, nu?!
Pentru ceilalți, sună comic. Penibil.
Și ei se târâie sub povara unor greutăți ce nu le aparțin de drept. Unii de mici, din naștere.
Pentru ceilalți, sună comic. Penibil.
Atunci când ne plângem, nu-nțelegem decât suferințele proprii.Ce simt alții sunt nemernicii, nici n-au dreptul să zică, că n-au motive. Nevoile lor sunt nimicuri, nu le luăm în calcul, nici nu le auzim. Suferințele lor sunt mici, ba chiar infime, în comparație cu ale noastre. Râdem de problemele lor, ba chiar ne enervează la culme că-ndrăznesc să ne plictisească cu astfel de prostii și continuăm să le impunem crucile noastre.
Și ei se târâie sub povara unor greutăți ce nu le aparțin de drept. Unii de mici, din naștere.
Și-atunci se duc la „măicie”, popie, sihăstrie, să-nvețe cum s-accepte omul care refuză să-și ducă crucea.
Sau se retrag la capătul lumii – care-o fi acela, ținând cont de faptul că pământul-i rotund.... hmmm, ori nu este?! – singuri pe vecie. Ori în deșert, să se usuce ca mumiile. Singuri, dar în pace. Ce binecuvântare.
Așa cum au fost mereu în mijlocul celor care nu văd și nu aud nicio durere, în afară de cea proprie.
Că singurătatea le este soră geamănă, sau frate geamăn (evident).
Nu, n-are cum, singurătatea-i gen feminin. De ești bărbat, caută cuvântul apropriat.
Drag om care nu te plângi de meserie, ca să nu întuneci bucățica de cer senin a semenilor tăi, câștigată cu eforturi uriașe, că-n epoca în care trăim – epoca egoismului și a egocentrismului – nimic nu-i ușor și seninătatea nu cade din cer ăstora care și-au asumat responsabilitatea de a mângâia pe cei care nu prețuiesc – pentru că nu sunt sfântă, maică sau preot (hmmm), îți zic să nu mai stai s-asculți pe cine n-are nici cea mai mică considerație față de existența ta.
Așa cum au fost mereu în mijlocul celor care nu văd și nu aud nicio durere, în afară de cea proprie.
Că singurătatea le este soră geamănă, sau frate geamăn (evident).
Nu, n-are cum, singurătatea-i gen feminin. De ești bărbat, caută cuvântul apropriat.
Drag om care nu te plângi de meserie, ca să nu întuneci bucățica de cer senin a semenilor tăi, câștigată cu eforturi uriașe, că-n epoca în care trăim – epoca egoismului și a egocentrismului – nimic nu-i ușor și seninătatea nu cade din cer ăstora care și-au asumat responsabilitatea de a mângâia pe cei care nu prețuiesc – pentru că nu sunt sfântă, maică sau preot (hmmm), îți zic să nu mai stai s-asculți pe cine n-are nici cea mai mică considerație față de existența ta.
Că unii se plâng ca și cum ar discuta despre vreme, pur și simplu aiurea, ca o placă stricată. Fac asta din obișnuință și n-are nici cea mai mică importanță cine ascultă. Unii (mulți, mult prea mulți) se lamentează-n stânga și-n dreapta, fără să considere impactul pe care-l au aceste plângeri asupra oamenilor empatici. Pentru că cei mai mulți nu simt absolut nimic în privința altora. Și nu-și dau seama că fac rău.
Așa mă mint eu, ca să nu-mi pierd mințile și respectul față de întreaga omenire. Că nu suntem toți la fel.
Alții se plâng pentru că vor ceva, multe și-ncă și mai multe. Și-oricât le-ai da, oricât te-ai sacrifica, ei nu vor aprecia, căci consideră că li se cuvine și e nimic pentru tine, că dai din surplus.
Ei ar vrea ca tu să te ocupi doar de ei. Să trăiești și să muncești doar pentru ei.
Și cunosc oameni așa. Cunosc, din nefericire.
Dacă vezi că înțelegerea este unilaterală și simți că nu mai poți să-nduri, fugi cât te țin picioarele. Acum, cât mai poți. Cât mai ai mințile-n cap.
Că dacă te dai în rând cu ei, s-a zis cu umanitatea ta.
Iar dacă nu devii ca ei, o să faci ceva ce-o să regreți, ceva ce-ți va câștiga flăcările infernului.
Că ești ca o bombă cu ceas. Cândva o să explodezi și numai tu, tu singur vei avea de suferit. Că cei cărora le-ai luat crucile, vor călca peste tine, fără nici cea mai mică milă, așa cum au făcut mereu.
Dac-ai ajuns să contemplezi moartea doar să scapi de poveri (care nici nu sunt ale tale) pe care nu le mai poți duce, să știi că-i limita limitelor.
Mai jos de-atât... e iadul etern. Și nu meriți asta.
Nu căra cruci date cu forța de alții, că nu vei putea salva pe nimeni. Pe nimeni în afară de tine. Și când ăștia fără rațiune (ori suflet) vor fi puși în fața acestui fapt, te vor învinui că le-ai luat drepturile.
Dacă vezi că înțelegerea este unilaterală și simți că nu mai poți să-nduri, fugi cât te țin picioarele. Acum, cât mai poți. Cât mai ai mințile-n cap.
Că dacă te dai în rând cu ei, s-a zis cu umanitatea ta.
Iar dacă nu devii ca ei, o să faci ceva ce-o să regreți, ceva ce-ți va câștiga flăcările infernului.
Că ești ca o bombă cu ceas. Cândva o să explodezi și numai tu, tu singur vei avea de suferit. Că cei cărora le-ai luat crucile, vor călca peste tine, fără nici cea mai mică milă, așa cum au făcut mereu.
Dac-ai ajuns să contemplezi moartea doar să scapi de poveri (care nici nu sunt ale tale) pe care nu le mai poți duce, să știi că-i limita limitelor.
Mai jos de-atât... e iadul etern. Și nu meriți asta.
Nu căra cruci date cu forța de alții, că nu vei putea salva pe nimeni. Pe nimeni în afară de tine. Și când ăștia fără rațiune (ori suflet) vor fi puși în fața acestui fapt, te vor învinui că le-ai luat drepturile.
Crucile se iau, nu se dau.
N-ai datorii față de cei care refuză să vadă cât de mult suferi și tu nici atunci când te târăști.
Fotografie de pe Pixabay
Dar poate ești mai bun decât mine și poți căra greutăți fără număr și-atunci m-aplec în fața ta, că ești un martir. Un sfânt. Un înger pe pământ.
Și ca tine chiar nu sunt mulți.
Eu trag foloase din suferințele ce-mi provoacă cei orbiți de durerea proprie.
Învăț să pot s-ajut pe cel care nu știe unde să privească pentru o rază de speranță, o licărire de lumină când a căzut zdrobit de nenorocirile altora. Orbit și sufocat de condiții și restricții impuse de cei pentru care și-a sacrificat liniștea și nu numai... .
Oricât de negre ar fi toate, te asigur, că lumina-i undeva ascunsă de cei care se gândesc doar la ei. Că ei consideră că li se cuvine numai lor, și-o țin acoperită sub un poloboc. Că ei suferă mai mult. Cel mai mult.
Tu trebuie, trebuie s-o cauți și să nu te oprești până n-oi fi găsit-o.
Nu-i abandona pe cei ca tine, că sunt puțini și balanța-i tare, tare proastă.
Sodoma și Gomora.
Nu te da în rând cu cei cărora le pasă doar de ei.
Ia-ți inima-n dinți și pleacă.
Oricât ai face, pentru unii nu va fi niciodată de ajuns. Niciodată ce au nevoie. Niciodată bine.
Fugi și-aprinde lumina. Partea ta de lumină. Luptă și apără-ți bucățica ta de cer senin. Este dreptul tău.
Și-apoi respiră adânc.
Ești liber. Liber să-ți duci crucea cu seninătate. Liber să te-aduni cu cei ca tine.
Oameni.
O specie din ce în ce mai rară.
Dacă ești sfânt, mă tem că ești singur. Ține-te tare.
